Pe vremuri, avusesem trei volume din Mary Poppins: unul roz, unul galben şi unul verde. Credeam că le am pe toate Mary Poppins-urile posibile, că mă pot decreta exeget al operelor complete P.L. Travers, mult timp autoarea mea preferată. După '89 am aflat, cu ajutorul Editurii Rao, că nu deţineam nici pe departe adevărul absolut, nici măcar în privinţa lui Mary Poppins, şi că viziunea mea generală era grosolan trunchiată: pe lîngă cele cunoscute, există, pare-se, încă trei. Într-o librărie provincială am dat, întîmplător, de unul din volumele inedite, la preţul, incredibil de vechi, de 20.000 lei. Am ţinut să achiziţionez volumul şi datorită titlului, "Mary Poppins şi casa de alături", deoarece, continuîndu-mi utopia de la 10 ani, mi-am imaginat un scenariu care s-o aducă pe guvernanta-vrăjitoare veşnic alături de copiii familiei Banks: am presupus că Miss Poppins a cumpărat casa de alături şi s-a mutat în ea, definitiv, alungînd, astfel, dubiile dureroase din copilărie cauzate de venirile şi plecările intempestive ale eroinei. Subiectul n-a fost cum mă aşteptam, îndoielile n-au fost spulberate ireversibil, n-ar fi fost de bon ton, dar am descoperit, în volumul în cauză, un personaj inedit: prim-ministrul. Al cărui stat, al cărui guvern? Al Aleii Cireşilor, un soi de micro-Anglie respectabilă, dar nu închistată, cu aparenţe convenţionale, dar cu nebănuite deschideri. Acesta este primul volum din seria Mary Poppins în care, de altfel, locuitorii străzii îşi dezvăluie şi partea altfel, speculativă, inventivă, suprarealistă: puşi în faţa veştii că numărul 18, o casă părăsită de mult timp, va fi în sfîrşit ocupată, sînt cu toţii foarte supăraţi pentru că trebuie să renunţe la chiriaşii imaginari ai respectivei locuinţe, pe care şi-i plăsmuiseră, adaptaţi la idealurile fiecăruia. Aspiraţiile comune şi antipatia faţă de noua ocupantă a numărului 18, scorţoasa domniş