Am aflat abia de curind – vai mie! – ca la Politehnica bucuresteana exista specializari numite „inginerie economica“ in electronica, in energetica etc. M-am mirat pentru ca, de moda mai veche fiind, credeam ca scoala politehnica produce numai ingineri. Dimpotriva, se pare ca, raspunzind unei presiuni crescinde din partea mediului de productie si afaceri (e o limba de lemn care se invata al naibii de repede), facultatile traditionale din Politehnica au infiintat asemenea constructe (cel putin) bidisciplinare.
Un motiv ar fi ca un inginer, electronist, sa zicem, are nevoie si de pregatire economica pentru a putea, de exemplu, sa-si deschida o afacere, sa nu fie un etern salariat al altora.
Mie, sincer sa fiu, argumentul mi se pare subred. Mi s-ar parea mult mai rational ca Politehnica sa produca ingineri bine pregatiti in specialitatea lor, oferindu-le, fireste, si niste optionale de economie. Nimeni nu-i opreste pe studenti sa urmeze doua facultati sau sa ia niste cursuri postuniversitare de management sau comunicare daca simt nevoia. Se poarta asemenea masterate. Desi vad ca majoritatea firmelor, de soft, dar nu numai, sint conduse foarte bine de ingineri sau chiar matematicieni convertiti la manageriat fara sa fi facut cursuri speciale de economie (nume ca Adrian Lustig, Gabriel Tepelea, Florin Talpes, Grigore Arsene va spun ceva?).
Dar nu e doar problema Politehnicii, ci a intregului invatamint superior romanesc si, tare ma tem, in curind si a celui liceal. Presati de nevoia de a atrage studenti si de a dovedi ca sint in pas cu timpul, de a concura cu buticurile proaspat infiintate (oare voi apuca sa le vad rase de procesul de evaluare?), diriguitorii invatamintului au introdus o multime de specializari-fantoma, dar cu nume sonore, copiind de-a valma o moda care face ravagii de multa vreme in Vest si de care, din fericire, stupidit