Vladimir Tismăneanu: „A fost readusă, în discuţie, pe bună dreptate, tema delatorilor. Cei care, la adăpostul unui abject «anonimat», se strecurau reptilian prin lumea noastră, erau de fapt uneltele Răului”.
Îi ştiam pe secretarii de partid, ofiţerii activi ai Securităţii nu puteau să se ascundă, aveau grade şi nume, câtă vreme turnătorii jucau cartea amiciţiei, îţi jurau credinţă, te copleşeau cu “amorul” lor. Te întâlneai cu ei, surâdeau cu subînţeles, “bârfeau partidul”, îţi spuneau ultimul banc, vorbeau ca tine, dar, odată încheiat ciclul (circul) dialogului spontan, se duceau să raporteze. Zelos, hidos, scabros. Adeseori adăugând de la ei, plusând, insinuând, scormonind cu voluptate în viaţa ta.
În final, îşi primeau infecta soldă, ţechinii trădării. Din care, culmea duplicităţii, poate te mai şi invitau să-ţi “facă cinste” la vreun restaurant. Tânăr sociolog fiind, lucrând la ceea ce se numea Laboratorul de Cercetări Sociologice Urbane al Municipiului Bucureşti (devenit, prin succesive transformări, actualul CURS), mi-a fost dat să mă întâlnesc cu un domn în aparenţă perfect respectabil, cu interese culturale remarcabile şi cu un discurs intelectual sclipitor. Făcuse ani grei de puşcărie.
Un frate, se zvonea, murise ucis în represiunea antilegionară din timpul lui Carol al II-lea. Personajul, s-a aflat apoi din transmisiunile lui Virgil Ierunca de la Europa Liberă, participase activ la monstruoasa reeducare de la Piteşti. Unul dintre cele mai sinistre capitole ale “poemului pedagogic” al comunismului, victima devenită călău. Când l-am cunoscut eu, habar n-aveam de acele tenebroase pagini din biografia sa.
Comparat cu atâţia brontozauri din universul tot mai irespirabil al ştiinţelor sociale, părea o lumină. Delatorul se pretindea colegul tău de încredere, partenerul de frământări, de insatisfacţii, de revoltă mo