„Eu, până nu-l omor pe procuroru' ăsta, nu mă las!" „Da, domnu' ministru. Îl aranjez...
Dacă vreţi să vă aduc o mână, o mână vă aduc." De la acest dialog purtat între mafiotul-şef al revoluţionarilor, George Costin, şi unul dintre „locotenenţii" săi, Serafim Cotenescu, trebuie să înceapă curăţenia generală din zona profitorilor Revoluţiei. Cu tot ce înseamnă asta: tăiat indemnizaţii, eliminat privilegii, verificat dosarele de revoluţionar, recuperat banii de la impostori, arestat pungaşii, desfiinţat instituţiile parazitare (Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, Institutul Revoluţiei Române). Personajul-cheie în povestea murdară a „fabricii de revoluţionari" este George Costin. Acesta defineşte perfect România ultimului sfert de veac. Schimbările din decembrie 1989 l-au găsit în poziţia de şef al Gărzilor Patriotice dintr-un colos al industriei socialiste, Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB). În această calitate, a făcut parte din trupele de represiune ale regimului Ceauşescu (17-22 decembrie).
Fuga dictatorului i-a dat ocazia să treacă „de partea poporului", adică să se pună la dispoziţia noii Puteri. Oameni ca el erau la mare preţ în zilele sângeroase din 22-30 decembrie 1989, dar şi în agitatul an 1990, când manifestaţiile anti-FSN şi anti-Iliescu erau înăbuşite violent sub celebra lozincă „I-me-ghe-be / Fa-ce or-di-ne!"
Serviciile aduse lui Ion Iliescu l-au propulsat într-o poziţie de demnitar în Guvernul Năstase: subsecretar de stat cu problemele revoluţionarilor (2000-2003). Omul este însă nu doar profitor, ci şi oportunist, aşa că după schimbarea guvernării a trecut în barca noii Puteri. Moştenind de la Ion Iliescu o generoasă „lege a recunoştinţei", s-a pus pe făcut bani. A organizat cea mai mare „fabrică de revoluţionari", cu peste 6.000 de membri şi cu tot atâtea certificate aducătoare de profit.