Am visat în ultimii ani ai socialismului şi în primii ani ai capitalismului din România o soluţie care mi se părea că poate aduna toate energiile, că poate compatibiliza toate doririle de bine, că poate lua şi de la socialism şi de la capitalism trăsături fundamentale, suficient de fiabile ca să facă parte dintr-o nouă şi invincibilă maşinărie socială: A Treia Cale. Eram convins de rateurile, de eşecurile, de gripările motorului societăţii colectiviste şi ostilă competiţiei valorilor, vedeam cu ochiul liber defectele, nenorocirile, falimentele capitalismului sălbatic şi mi se părea prea costisitoare dărâmarea unei lumi, urmată de reconstrucţia alteia. Am pledat ani întregi pentru A Treia Cale.
Nu mi se părea corect ca urechile măgarului să se dezvolte prin scurtarea picioarelor măgarului. Nu puteam fi de acord cu desfiinţarea elitelor profesionale, de dragul creşterii numărului de veleitari în toate domeniile, aşa cum n-am putut fi, după 1989, un entuziast al elitismului întors cu spatele la propriul popor. Numai sinteza putea satisface setea de soluţii a românilor. Eram avertizat asupra dificultăţilor de a construi o lume pornind de la două lumi diferite. Şi, uneori, contrarii. N-am putut experimenta în nici un fel proiectul, dar îl scot la lumină din nou, acum, când în societatea românească a pătruns, ca un agent incurabil al distrugerii, lupta de clasă.
Din păcate, nici dreapta, nici stânga nu au reuşit să construiască nimic semnificativ în aceşti 20 de ani ai ţării. Dar dacă dreapta, ajunsă la putere, prin tertipuri de toată jena, reuşeşte să reinventeze această luptă de clasă, cea mai scârboasă şi mai potrivnică firii boală a societăţii, înseamnă că dedesubtul draperiilor, feţelor de masă, steagurilor portocalii, viermele în plină dezvoltare al zâzaniei absolute roade. O simplă socoteală aritmetică ne conduce la ideea c