Imi place sa citesc scrisori de dragoste, nu din indiscretie ori din vreun soi de voyeurism „intelectual“; imi verific reactiile intime, vreau sa vad daca si idolii simt si fac ce fac eu acolo unde isi inchipuie ca nu-i vede nimeni. Vreu sa-i surprind cum se misca in textele lor, dezbracati de haine, cind n-au de ce si de cine sa se rusineze. Nu curiozitatea rapace a celui care se uita pe gaura cheii ma mina pe mine, vreau sa-mi vad slabiciunile confirmate si tot ridicolul care umanizeaza geniul, infinit mai mult decit sublimul. Asa m-am benoclat – precum Elfriede Jelinek din cabina unui Peep-Show vienez – la toate tinjirile si masturbarile depozitate in scrisori; si ce altceva poti sa faci intr-o scrisoare, cind ea nu e decit substitutul atingerii la care nu ajungi – orgasmul albastru pe hirtie, cind crezi ca poti insela distanta. Am devorat asadar pe nerasuflate corespondenta intima dintre Joyce si Nora, dintre Celan si Diet Kloos Barendregt, dintre Eminescu si Veronica, dintre Heidegger si Hanna Arendt, dintre Kafka si Felice Bauer sau Milena, si nici un geniu n-a fost in iubirea lui mai umilit, mai ingenuncheat, mai tiritor, mai pierzator si, de aceea, mai maret in proiectia lui umana decit Kafka.
Si, iata, acum parcurg scrisorile de dragoste dintre septuagenarul Cioran si tinara profesoara de origine germana Friedgard Thoma in propria mea traducere. Cartea acestei corespondente, Pentru nimic in lume (Um Nichts in der Welt), am citit-o pentru prima oara acum vreo doi ani, la putin timp dupa aparitia ei in Germania. Atunci am avut destule rezerve. Pe de-o parte m-am simtit frustrata – in aceste scrisori nu am intilnit inaltimea spiritului cioranian, nici inconfundabila lui singularitate din cartile care altadata ma dusesera in pragul perplexitatii si al nebuniei. Acest filozof-poet – nu-l pot alatura din acest punct de vedere decit lui Nietzsche –, c
