Sunt un fan al sondajelor de tip "barometru". Este vorba despre cercetǎri în care, la diferite intervale de timp, se utilizeazǎ aceleaşi întrebǎri, eşantioane echivalente şi, de preferinţǎ, aceeaşi echipǎ de cercetare. Sunt conştient de diferenţele dintre realitate şi imaginea ei reflectatǎ în sondaje. Când rǎspund unui operator de sondaje, oamenii nu spun neapǎrat ce gândesc (în general, oamenii nu prea spun chiar tot ce gândesc) ci, mai degrabǎ, ceea ce gândesc ei cǎ gândeşte cel care pune întrebǎrile cǎ se cuvine sǎ gândeascǎ. Sondajele de opinie sunt, cu alte cuvinte, nişte oglinzi imperfecte, care ne aratǎ ori mai graşi, ori mai slabi decât suntem în realitate. Tot ce poate face un bun tehnician este ca întreaga imagine sǎ fie deformatǎ la fel, şi nu în colţul din stânga jos sǎ lǎţeascǎ, iar în altǎ parte sǎ alungeascǎ.
Cu "barometrele", avantajul este cǎ dacǎ observi cǎ distribuţia rǎspunsurilor înregistrate la aceeaşi întrebare, dupǎ un interval de timp, s-a modificat substanţial (adicǎ semnificativ din punct de vedere statistic), poţi spune cu certitudine cǎ a avut loc o modificare în opinia publicǎ. Se poate ca felul în care a fost formulatǎ o întrebare, sau faptul cǎ în general e considerat corect sǎ ai o anumitǎ opinie, sǎ îndemne oamenii sǎ rǎspundǎ mai degrabǎ "da". Nu pot fi sigur cǎ dacǎ 55% au spus cǎ-s de acord cǎ ar trebui lǎsatǎ acasǎ maşina când merg la un chef, exact atâţia sǎ o şi facǎ. Dar, dacǎ repetǎm întrebarea dupǎ un an, şi procentul respectiv a devenit 78%, putem fi rezonabil de siguri cǎ între timp a crescut proporţia celor dispuşi sǎ adopte acest comportament.
Din acest motiv îmi place ideea catedrei de sociologie a SNSPA de a realiza anual un sondaj multi-tematic (Cartografierea socială a Bucureştiului) asupra stǎrii de spirit a bucureştenilor. Am scris despre primul sondaj din serie în urmǎ cu un an, atunci când a fost
