Numărul foştilor deţinuţi politici şi ai celor ucişi de securitate rămâne şi azi incert. Cert e însă faptul că, dintre toate popoarele ocupate de sovietici, România a avut cea mai amplă, mai îndelungată şi mai sângeroasă rezistenţă anticomunistă. Tăria opozanţilor e dată şi ferocitatea terorii dezlănţuite de securitate. Nicăieri nu s-au pus în practică experimente la fel de diabolice ca şi cel de la Piteşti. BUCOVINA (1944-1958)
Batalionul Fix Regional “Bucovina” (29 martie - 24 august 1944).
Constituit numai din voluntari, localnici, acest batalion avea un efectiv de 1378 luptători repartizaţi în trei companii. Plutoanele fixe erau instruite de învăţătorul din sat, care era ofiţer de rezervă.
După 23 august 1944, o parte din batalion a fost capturată de nemţi, iar altă parte a fost prinsă de N.K.V.D., care i-a considerat “criminali de război politici”, pentru că au luptat voluntar împotriva Armatei Roşii, deportându-i la muncă forţată în Siberia.
După ce România a intrat în război împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, românii au putut vedea ce înseamnă teroarea sovietică. Trupele ruseşti jefuiau, violau, ucideau cu sânge rece, iar ei, oameni de munte, au reacţionat. Potrivit studiilor de specialitate, în ordinea cronologică a constituirii, s-au format următoarele grupuri, numite după conducătorul respectiv: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă, Petre Maruseac, cu efective de 15-120 partizani. În luna iunie, aceste grupuri au intrat sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Încadrarea partizanilor era aprobată de căpitanul Constantin Popovici şi toţi au trecut, ca şi plutoanele fixe, în serii, prin şcoala din comuna Sadova, unde au fost instruiţi suplimentar pentru lupta în pădure şi pe teren muntos.
După 23 august 1944, foştii partizani a