Marţi, 22 ianuarie 2013, seara, în spaţiul românesc postdecembrist, definit în toate manualele de tip nou ca spațiul libertății de exprimare, s-a petrecut un eveniment ieşit din comun: Un post de televiziune a fost închis în urma unei decizii administrative!
Nu pentru cîteva minute, nu pentru cîteva ore şi nici pentru cîteva zile:
A fost închis pentru totdeauna.
Cine apasă telecomanda la numărul corespunzător televiziunii respective dă cu ochii, spre propria-i nedumerire, nu de inşi vii şi, prin asta, mişcători, ci de un text pironit la mijlocul ecranul alb.
Dacă e mai puţin familiarizat cu politichia, telespectatorul cu pricina crede că e vorba de o emisiune TV de un fel aparte. Pentru a vîrî în cap telespectatorilor un text, postul a decis să-l ţină nemişcat pe micul ecran. Eventual, pînă e învăţat pe de rost şi de cei care butonează telecomanda la întîmplare.
Telespectatorul revine peste cîteva ore.
Pe micul ecran, aceeaşi imagine.
Curios, citeşte textul.
Şi află că acest post şi-a întrerupt emisia nu pentru că redactorii au declarat grevă, nici pentru că proprietarii au ajuns la concluzia că e mult mai rentabilă investiţia în butoni de manşetă decît în presa liberă.
Nu, un post de televiziune, o instituţie de presă şi-a încetat activitatea ca urmare a unei decizii luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Postul TV care şi-a încetat brusc activitatea ca urmare a unei decizii administrative nu e un post TV oarecare, unul dintre acele posturi încropite prin colţuri de ţară de un potentat local pentru a a satisface ifosele de vedetă ale unei muieruști din urbe.
Postul respectiv e OTV.
Dincolo de controversele stîrnite de activitatea acestui post, nu pot fi puse la îndoială cîteva note:
1) Înfiinţat în 2000, OTV se numără printre cele mai ve