M-am întrebat de multe ori de ce chipul exploratorului nu este aproape niciodată convingător în ficţiune.

Cuvântul e asociat, cel puţin pentru mine, cu imaginea comică a profesorului Jacques-Eliacin-François-Marie Paganel din "Copiii căpitanului Grant", una dintre nenumăratele capodopere ale lui Jules Verne. Sau poate cu faimosul Paturel, membru al echipajului submarinului Dox (o colecţie care circula printre elevii de la şcoala mea), mereu în căutarea unui fluture exotic inexistent, Bombyx trigonocefal.

Infinit mai atrăgătoare, povestirile veneţianului Antonio Pigafetta, cel care a scris jurnalul expediţiei lui Magellan, amintirile orientale ale lui Marco Polo, relatările unui aventurier de talia lui Richard Francis Burton sau ale unui Racoviţă, Shackleton sau Livingstone. Ce căutau aceştia şi mulţi alţii, bogăţii, glorie, aventură? Sau poate că voiau să fie cat mai departe de casă, să se bucure de o altfel de climă, să caute sunete şi culori noi? Nu ştim.

Dar aşa cum spunea un biograf al lui Percy Fawcett, ambiţia aparţine amatorilor de portocale dintr-o ţară în care nu cresc portocali. Fawcett s-a născut într-o familie plină de artilerişti, geografi, alpinişti, căutători de comori, a fost militar în Ceylon (azi Sri Lanka) şi topograf (ca acoperire, era de fapt agent secret) în Africa de nord. A început să caute comori în puţinul său timp liber, nu le-a găsit şi, în

continuare, şi-a dedicat viaţa explorării misterioasei regiuni numite

Amazonia.

Fotografiile îl fac să semene cu un Indiana Jones al vremii sale. O frază din jurnalul său a inspirat romanul lui Arthur Conan Doyle "Lumea pierdută". După primul an petrecut în junglă mărturiseşte atracţia irezistibilă pe care o exercită asupra lui clima, singurătatea, pericolul. Şi la urechile lui ajunseseră şoapte despre un regat, o civilizaţi