Am fost alături de Capital timp de şapte ani, în poate cea mai tumultuoasă perioadă din existenţa sa. Piaţa publicaţiilor economice se redesenase radical.
Titluri străine renumite îşi făceau intrarea sperând să acapareze un segment care începuse să fie extrem de disputat. Publisherii autohtoni au născut şi ei, peste noapte, publicaţii menite să acopere nişa aflată în mare vogă. Economia creştea într-un ritm ameţitor, băncile dădeau credite cu nemiluita, consumul părea scăpat de sub control.
Companiile aveau bani de cheltuit pe publicitate. Informaţia economică de calitate, bine împachetată, servită rapid, devenise în sfârşit o miză. Evident, fiecare publisher râvnea la o felie din tort, cât mai mare. Nu mai conta cum. Bonusarea cititorilor a devenit o practică sadea, cvasigeneralizată. Combinaţia ziar + carte + CD + încă ceva părea garanţia unor salturi ameţitoare ale vânzărilor la tarabă.
Toate deciziile îşi au însă reversul lor. Dilema anilor respectivi era precum cea cu oul și găina: ce voiau, de fapt, cititorii: cartea sau ziarul? Capital n-a vrut sa intre în goana după tiraje cu orice preţ. Unul dintre foştii directori generali ai trustului elveţian din care făcea parte Capital descria situaţia siderat: „E ca şi cum ai lipi pe prima pagină a ziarului o bancnotă de 10 lei, dar tu vinzi ziarul cu 2,5 lei. Aşa ceva e de neacceptat!“. Aşa că neutralitatea tradiţională a Elveţiei s-a aplicat şi în strategia de business de la Capital. Desigur, la acea vreme, această politică de a nu te lupta folosind chiar armele concurenţei a dezamăgit.
Capital a pierdut pentru o vreme poziţia de lider, e drept, cam pe când piaţa ajunsese deja la hazard moral. Cifrele de audienţă au ajuns să fie privite cu îndoială, într-un moment în care tirajele creşteau nefiresc.
Dar a venit criza, iar primele victime nu au întârziat să apară.
