Peste o sută de ani, atunci când doar o mână de istorici profesionişti vor mai şti cine a fost Traian Băsescu, tranziţia postcomunistă din România va putea fi înţeleasă studiind dosarele cazului PopoviciuŞerbanPitcovici. Nu personajele Popoviciu, Şerban sau Pitcovici contează. Ele sunt mai degrabă nume generice pentru învingătorii tranziţiei. Personajele în sine au avut ghinion. Măcar şi pentru faptul că au fost reţinute 24 de ore. Însă alte sute şi mii de Popoviciu, alţi mii de ofiţeri de informaţii Şerban sau Pitcovici dorm liniştiţi în paturile lor, protejaţi de reţele extinse, strâns legate de puterea politică.
Istoria va găsi aici toată informaţia esenţială despre cum se făceau averi şi cariere publice în România primelor două decenii de după agitatul, dar nici până în 2009, elucidatul decembrie 1989. Mi-aş permite totuşi, din solidaritate de breaslă, să-i atrag atenţia istoricului viitorului asupra câtorva amănunte. Ca să faci averi în România, trebuie să provii din inima sistemului. Iar acolo, în centrul sistemului, e familia. Dacă e familia fostului prim-vicepremier al lui Ceauşescu, Ion Dincă Teleagă, cu atât mai bine. Ancorarea în sistem este cu atât mai solidă cu cât dormi sub acelaşi acoperiş cu un ofiţer de Securitate. Doar naivii cred că, pentru a da lovituri de miliarde, punând mâna pe 220 de ha în Bucureşti, ajungea să te fi cunoscut cu rectorul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară.
Ce istoric al viitorului şi-ar putea închipui că, la doi ani de la admiterea României în UE, ca să ajungi la conducerea unui serviciu de informaţii, trebuia să-l ajuţi pe un consul general? Cum să-l ajuţi? De exemplu, să-i pui la dispoziţie listingul telefonic pentru că vrea să înlăture un angajat. După care să recidivezi. Să-i livrezi un nou listing pentru că şi consulul are un cumnat, care e ministru al Sănătăţii şi e înjurat prin
