● Tudor Caranfil, Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Polirom, 2013.

La 82 de ani, infatigabilul Tudor Caranfil propune un Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, unde prin „realizatori“ se înţelege exclusiv „regizori“, prin „film“ se înţelege exclusiv „lungmetraj de ficţiune“, iar prin „românesc“ se înţelege inclusiv „plasat în România“, „filmat în România“ sau „avînd personaje de naţionalitate română“. Recompuse cam din aceleaşi fişe de cinelectură pe care Caranfil le-a ordonat deja sub forma unui Dicţionar de filme româneşti, parcursurile celor mai mulţi regizori – de fapt, aproape ale tuturor, chiar şi ale celor cîţiva care ies relativ bine – prezintă un raport suişuri/coborîşuri net în favoarea coborîşurilor. Două lucruri nu i se pot nega lui Caranfil: faptul că a cheltuit o groază de timp, la viaţa lui, pe filme româneşti (Dicţionarul omite puţine titluri – de pildă, Azucena al lui Mircea Mureşan), şi faptul că, după o viaţă de invitaţii la proiecţii de gală şi conferinţe de presă, scrie despre toţi aceşti regizori (minus Nae Caranfil, pe care i l-a lăsat colegului Mihai Fulger) ca un om liber – fără obligaţii, fără relaţii personale de menţinut, fără vreo preocupare detectabilă de a-şi lăsa loc de „bună ziua“ cu unul-altul (d-apoi de a le mai intra şi în graţii). Nu mai puţin bine garnisită cu fişe de vizionări din cinematograful internaţional, memoria autorului e promptă în a-i furniza presupusul „original“ al cutărui sau cutărui procedeu stilistic, imitat de cutare sau cutare regizor român în cutare sau cutare film; ceea ce-i permite să scoată în evidenţă calitatea de second rank (şi, în cele mai multe cazuri, chiar de second hand) a întregului modernism cinematografic românesc din anii ’60-’70 – nici măcar Pintilie (ca să nu mai vorbim de un Radu Gabrea – care în Dincolo de nisipuri construieşte „din amintiri