„Este, cred, prima mea carte care nu relevă intenţia sistematizării şi pe care cititorul ar putea- o deschide la întâmplare, dacă doreşte s-o deschidă”, mărturiseş te Eugen Negrici într-o notă introductivă la Simulacrele normalităţii, cel mai recent volum.

Şi e, într-adevăr, destul de curios să constaţi că, deşi a avut întotdeauna vână de publicist, Eugen Negrici s-a păstrat pe cât posibil departe de genurile fragmentare. O motivaţie asupra căreia criticul intervine constant e apropierea publicisticii literare din timpul comunismului de jocurile de putere. Lui Negrici îi repugnă aproape instinctiv ierarhizările, intenţiile canonizatoare, valorizările emfatice. De altfel, el se şi desparte de conduita critică a cronicarilor literari postbelici, refugiindu-se în „tehnicismul analitic”: „Şi nu puţini au fost aceia care au crezut că trebuie să întoarcă spatele acestei îndeletniciri trădătoare care te face să fii sincer doar când împarţi calificative, cu superbie, necunoscuţilor, începătorilor şi, în general, celor ce nu au în spate fie pe cineva, fie ceva anume, fie propriul trecut”.

Nu-i mai puţin adevărat însă că mai toate volumele de studii ale lui Eugen Negrici sunt trase, printr- un ciudat proces de compensaţie, în tuşe eseistice. Asocierile libere, exemplele ingenioase, încercarea de reabilitare cu orice preţ a marginalului, spiritul polemic, fac din studiile lui opera unui publicist refulat. Simulacrele normalităţii e o carte unică, însă deloc lipsită de reprezentativitate în ce priveşte stilul criticului. Ea adună articolele publicate în România literară la jumătatea anilor ’90 sub rubrica cu acelaşi nume. Merită constatat de la început că absenţa unei tematici consecvente nu diminuează interesul pentru foiletoanele lui Negrici. Dimpotrivă. Neconstrâns de data aceasta de niciuna dintre rigorile istoriei sau teoriei literare, criticul se poa