Recunosc că m-a surprins toată forfota, toată stupefiata indignare creată în jurul bacalaureatului din vara aceasta. M-a surprins, pentru că situaţiile incriminate – subiectele de examen neinspirat formulate, elevii nepregătiţi şi puşi pe copiat, profesorii supraveghetori „indulgenţi“, directorii de licee care percep o... taxă suspectă în vederea bacalaureatului – nu-mi par deloc nişte mari noutăţi. Am impresia că se întîmplă de suficient de multă vreme pentru ca să le putem socoti ca formînd deja o „tradiţie“. Nescrisă şi inconturnabilă. O să spun o vorbă mare; aş vrea să n-o spun, aş vrea din tot sufletul să mă înşel, dar... Nu doar bacalaureatul, învăţămîntul românesc în general este un scandal. Pentru că funcţionează în virtutea minimului efort, a legii lui „merge şi aşa“, cei mai mulţi dintre elevi se prefac că învaţă, iar cei mai mulţi dintre profesori se prefac că-i instruiesc şi că-i evaluează adecvat şi exigent. Nu vorbim de excepţii! Să nu ne amăgim cu olimpicii naţionali şi internaţionali, pe care îi tot aducem în discuţie ori de cîte ori, cu gestul reflex de a ascunde gunoiul sub covor, încercăm să demonstrăm că învăţămîntul românesc e performant. În realitate, performanţa e a unor indivizi izolaţi, elevi sau profesori, nu a sistemului educativ. Sistem care, de altfel, are toate „calităţile“ menite să descurajeze originalitatea, impulsul firesc al individualizării, gîndirea liberă, neîncorsetată de „itemi“, de scheme prestabilite, încurajînd, cel mult, mediocra destoinicie de tip funcţionăresc. Cum ne furăm căciula Cînd am dat examenul de bacalaureat, în 1998, s-a întîmplat ca lucrurile să decurgă altfel decît în alţi ani. Sub ministeriatul domnului Andrei Marga, au fost introduse criterii mult mai drastice de supraveghere, iar rezultatele au speriat pe toată lumea. A fost chiar un mic scandal naţional. „Cum, sînt elevii noştri atît de slabi? Nu se