Pentru cehi, Summit-ul NATO din noiembrie 2002 a stârnit trei curiozităţi.
Prima: neobişnuitul dispozitiv de securitate instalat în jurul clădirii unde urmau să se întâlnească şefii de state şi guverne din ţările aliate. Cu lunetişti postaţi la vedere, pe acoperişurile din jurul sediului ales pentru reuniunea la nivel înalt. Şi forţe de ordine aliniate într-un cordon solid, cu scuturi şi bastoane la vedere.
A doua: grupurile de demonstranţi locali, cu pancarte roşii, anti-NATO. Părul grizonat, ridurile feţei şi îmbrăcămintea modestă indicau pensionari nostalgici după un regim politic impus de la Răsărit, dar apus în 1989.
A treia curiozitate o stârneau nenumăratele şi lungile coloane oficiale, cu antemergătoare, sirene şi agenţi în civil, care creau blocaje în trafic, datorită străduţelor înguste.
Delegaţia României a sosit la ambasada noastră din Praga după acelaşi tipic. Conform regulii convenite de aliaţi, reprezentanţii celor şapte state ce urmau să fie oficial invitate în NATO nu participau la momentul luării şi anunţării deciziei. Dar acesta era transmis LIVE de televiziunea cehă. În sala principală, ambasadorul Gheorghe Tinca pregătise fotolii pentru demnitarii români prezenţi la Praga. În centru se aflau preşedintele şi primul-ministru.
Ion Iliescu era relaxat, întreţinându-se amical cu Ioan Mircea Paşcu, aflat în stânga sa, ca ministru al Apărării Naţionale. La dreapta şefului statului, Adrian Năstase era încântat de anunţul previzibil. Lângă el, ponderat şi atent la dialogul preşedintelui, se afla ministrul de Externe, Mircea Geoană. Pe locuri apropiate se situau tăcuţi Ioan Talpeş, George Cristian Maior şi generalul Mihail Popescu. Împrejurul lor se postaseră cameramani, fotoreporteri, jurnalişti de la agenţii de presă şi posturi de radio.
Când s-a pronunţat numele României de se
