Problemele etice ale Geriatriei au apărut odată cu dezvoltarea Bioeticii, ca reflex al progresului ştiinţelor vieţii, al aplicaţiilor acestora, urmărind respectarea principiilor de demnitate a fiinţei umane. Este necesar să arătăm, referitor la subiectul pe care-l tratăm, că sănătatea fizică a persoanelor vârstnice a crescut paralel cu a celorlalte grupe de vârstă, concomitent cu speranţa de viaţă. Astăzi, există din ce în ce mai multe persoane (mai ales în ţările dezvoltate) ce depăşesc – uneori cu mult, vârsta de 70 de ani, care se bucură de o stare de sănătate fizică mulţumitoare, chiar dacă, prin scăderea inexorabilă a numărului de neuroni, capacitatea psihică se diminuează treptat, dar nu în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură la oricine. În această situaţie, societatea are obligaţia să ia în seamă problemele Geriatriei moderne, care presupun spitalizări îndelungate şi preocuparea pentru casele de retragere, numite în mod curent la noi „azile de bătrâni“. Prima problemă care se cere desluşită este alternativa dintre dreptul bătrânului de a-şi stabili singur parametrii sociali şi familiali în care doreşte să trăiască, ceea ce presupune o cvasiintegralitate a capacităţii sale psihice, în opoziţie cu situaţia grea în care acesta este incapabil de a alege raţional modul său de viaţă. Această antinomie este definită în lucrarea „Law and Medical Ethics“, avându-i ca autori pe Mason şi McCall Smith, ca „autonomie şi paternalism“. În cel de-al doilea caz nu se mai poate pune problema consimţământului, aşa cum acesta este impus, în cazul pacientului competent, de etica medicală. Sunt numeroase cazuri însă în care familia, pentru a scăpa de îngrijirile (uneori dificile şi greu de suportat), acordate unei rude vârstnice, recurg la îndrumarea către aşezăminte instituţionalizate, deşi, din punct de vedere moral şi poate chiar legal, grija pentru părinţi, spre exemplu