Nu îmi stă în fire să răspund atacurilor. Le înţeleg de mult timp resorturile. Nu poţi şi e şi anormal să ceri să fii iubit de toţi, aprobat sau măcar înţeles. Asta e beţia puterii şi, slavă Domnului!, m-am ferit de ea. Nu pot, în schimb, să nu îmi arăt amărăciunea, iar acum o fac, atunci cînd aceste atacuri vin din partea unor persoane publice, ziarişti, formatori de opinie, de a căror simpatie şi chiar prietenie m-am bucurat, pînă în momentul în care opţiunile politice nu au mai fost comune. Pînă cînd preşedintele Băsescu nu a reuşit să „împartă apele“ şi aici, între aceia care îl iubesc fără rezerve şi cei care îl critică. Intoleranţa face ravagii şi de o parte, şi de cealaltă. Dar să revin. Mi-a fost semnalat că dl Cristian Pătrăşconiu, pe blogul său, îşi arată nedumerirea în legătură cu două probleme. Am deschis blogul şi am citit: „dl Oprea continuă să facă parte – după cum o spune chiar domnia sa într-un interviu – dintr-un partid al cărui fost preşedinte de onoare (actualmente, membru în biroul de conducere, dacă nu mă înşală memoria!) este un colaborator sinistru al Securităţii? Mă refer la dl Mircea Ionescu-Quintus. Al doilea: dl Oprea scrie în revista Observator cultural, susţinută de un turnător şi de un ofiţer al Securităţii – avocatul Muşat“. Acestor nedumeriri, Cristian Pătrăşconiu le adaugă un preambul, pe care îl reproduc: „profit de ocazie să (re)amintesc – fără să comentez în vreun fel! – două amănunte interesante care au – pe undeva – legătură cu vînătorul de securişti. Uneori – autointitulatul «vînător de securişti»!“. Vînător de securişti în ghilimele, fireşte. Am să încep, foarte scurt, cu asta. Sintagma a fost lansată, ca titlu, într-un articol, pe 25 octombrie 2004 (l-am găsit postat pe site-ul Hotnews), şi a fost reluată ulterior chiar în titlul unei cărţi, Le chasseur de la Securitate (Editura La Cygne, 2009), scrisă de jurnalistul