Nu există om, în România, să nu fi înțeles, din timp, noțiunea de a muri. Indiferent de credință, afiliere religioasă, indiferent de forma de educație primită, una dintre valorile fundamentale ale omului rămâne cultul, respectul sacru, pentru morți.

Privim moartea cu frică atavică. Freud vorbește chiar de o viață psihică a omului între Eros - pasiune, libidou - și Thanatos – extincție, moarte, anihilare - și căutăm dincolo de anumite granițe să ne stăvilim moartea. Unele gesturi sunt printre cele mai simple, de la spălatul pe dinți, la igiena mâinilor. Altele presupun un act medical susținut, cum ar fi operația de apendicită. Apărăm viața! Medicina protejează viața.

Felul în care protejăm viața este, de cele mai multe ori, prin lupta susținută de a o păstra, de a o continua. Sunt costuri. Uneori, ca să trăiești, chirurgul trebuie să îți taie o mână sau un picior. Se poate trăi și într-un scaun cu rotile. Fără vreo îndoială morală, când cel drag stă la granița dintre lumi spunem medicului: „Faceți tot ce e nevoie, domnu’ doctor!”. Și medicul face. Viața, indiferent de cost, trebuie să continue.

Perpetuarea speciei prin moarte

Calitativ, „a fi”, „ființarea” stau definite prin absența morții. Inima bate, vasele pulsează, plămânii respiră. Etic, însă, umanist privind problema, viața e mai mult decât suma funcțiilor vitale. Viață înseamnă prezența individului, a persoanei, a acelui „cineva” care are un nume, are dorințe, aspirații, dureri, neîmpliniri, vise și o biografie personală. Cronos-ul fiecăruia coincide cu apariția lui în fapt, nu în idee. Conștiința de sine apare ulterior timpului nașterii noastre și, cu siguranță, ia sfârșit în sedare profundă or moarte.

„N-am stat niciodată să mă gândesc până de curând de ce, când începe o nouă poveste și copilul nou născut își țipă triumfal venirea, îi dorim o viață bună. În fapt, nu de trăit ne e nouă