Multă lume a uitat, poate, că episodul cu independenţa doctorului Oprescu a fost prefaţat de unul tras la indigo, cu patru ani înainte.
În 2004, în febra localelor, conducerea PSD a ajuns la concluzia că are în portofo-liul său o serie de „baroni” care i-ar strica imaginea şi de care trebuie să se debaraseze.
Au căzut victime acestei epurări: Mischie, Bebe Ivanovici, Savu şi alţi câţiva lideri locali. Le-a fost adăugat, din raţiuni care ţineau de presiunea mass-media, primarul sectorului 5, Marian Vanghelie. Acesta a fost considerat a nu mai face cinste partidului şi, ca urmare, nu i s-a mai încredinţat nobila misiune de a reprezenta formaţiunea în alegerile pentru funcţia de primar. Vanghelie a fost nevoit să facă pasul înapoi şi PSD-ul şi-a numit un alt reprezentant. La alegeri s-a prezentat însă şi Vanghelie, ca independent.
A câştigat din primul tur, în timp ce alesul PSD a obţinut un punctaj aproape identic cu cel al lui Cristian Diaconescu, patru ani mai târziu.
Ce vreau să spun: dacă nu cumva este vorba despre o reţetă perversă, fabricată în laboratorul strategilor din Kiseleff, avem de a face cu un fenomen. Un fenomen care s-ar putea să dea roade, neaşteptate, şi în alte ogrăzi decât în cea a social democraţilor. După reţeta: vrei să câştigi? Dă-l afară pe omul respectiv şi fă-l independent! Va obţine pe această cale ceea ce n-ar putea să realizeze pe filiera de partid.
Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea independenţei domnului Oprescu. Este foarte posibil ca sentimentele pe care i le-au generat frecuşurile la care a fost supus de-a lungul timpului (el le reproşează şi acum foştilor săi colegi că l-ar fi „vândut” în alegerile din 2000, contra lui Băsescu) să nu mai fie de prea mare simpatie faţă de PSD. Noua sa condiţie îi va permite o mai mare libertate de mişcare în negocierile cu ambele părţi, faptul că nu are
