Săracul e credibil în orice exces religios, fiindcă excesul vine din disperare, din condiţia de învins al sorţii.

Între miile de pelerini care se închină de câteva ori în an la moaştele sfinţilor noştri, mulţi sunt oameni pe care doar divinitatea îi mai poate ajuta. Când însă un feudal de tip nou face tot timpul caz de Dumnezeu şi de relaţia sa bancară cu toate cele bise-riceşti, e ori bigotism, ori o farsă groa-să, care ascunde un interes social şi po-litic. Creştinismul românesc nu e fundamentalist. Dacă pe scena politică începe să se dea în spectacol un fundamentalist creş-tin, acesta forţează o relaţie particulară privilegiată cu Dumnezeu. Fundamentalistul avut e o cacofonie creştină. Omul se ştie cu mari vinovăţii pe suflet şi caută să se pună bine cu Dumnezeu. Bate cruci în public şi îi anatemizează pe cei care nu se poartă cu închinături şi daruri pravoslavnice ca el, pentru că are nevoie de martori. Reacţia mulţimilor trebuie să-l asigure că aceasta e modalitatea potrivi­tă de a se da bine pe lângă Cel de Sus. Un­de e şi un al doilea interes, pe lângă patosul strict religios, nu mai e vorba de cre­din­ţă, ci de maimuţăreala unui fricos. O­biş­nuit să obţină totul cu bani, fundamentalistul român se caută de păcate dă­ruind la lăcaşuri şi la cerşetori. Biserica, socoate el, e un loc luat tot timpul în sea­mă de Domnul. Uite, Doamne, zice el când umple altarul cu lumânări, am martori că Te respect. Trece-mă în catastif la buni-platnici, la rubrica mântuiţilor solvabili.

Când îmbogăţitul e unul care îşi face campanie electorală în postura de evidenţiat în credinţă şi de selectat de-al Domnului, având relaţii în Cer, el îşi pierde şi bruma de credibilitate pe care o mai avea la babe şi la milogi. Ciclul unui cabotin e scurt. Când cabotinul, cu numele Atotputernicului pe buze, nu-şi dă seama că a căzut cortina, lumea rea-lizează şi p