Scrisoarea d-lui Cristian Popescu (v. numărul trecut al Dilemei) pleca de la cazul H.-R. Patapievici, dar miza sa era "inadecvarea intelectualităţii umaniste la starea societăţii româneşti" în ultimii ani, adică "brutala, ostentativa şi iresponsabila contrazicere a realităţii" de către intelighenţia română. Dintre exemple: "frivolele şi prostesc-ameninţătoarele manifestări din Piaţa Univesităţii", "zgomotoasele celebrări pro-monarhice" sau "sfidătorul (prin inadecvare) discurs" al d-lui H.-R-P. în faţa Comisiei Arhivelor Securităţii. Ar fi multe de spus; dl Popescu are, măcar în parte, dreptate. Deşi manifestările promonarhice nu mi s-au părut vreodată zgomotoase (iar acum e chiar mare linişte), deşi am altă imagine despre Piaţa Universităţii '90 (o temă căreia Dilema-i va dedica un număr la începutul verii), admit că multe dintre entuziasmele intelectuale ale primilor ani '90 ne par astăzi nu numai prăfuite, dar chiar naive, deseori. Trebuie să avem puterea de a recunoaşte că parte din ideile noastre de atunci erau la fel de rupte de realitate ca şi utopia împotriva căreia mînam lupta. Privind în urmă, putem accepta că lipsa de pragmatism a protestului intelectual din acei ani are partea ei de răspundere pentru fragilitatea succeselor de acum. Da, poate că însuşi discursul intelighenţiei a fost deseori în suferinţă - sau în inadecvare - din moment ce receptarea sa a fost fragmentară şi inconstantă, din moment ce, s-o spunem clar, a fost posibil ca scribălăi ai fostului regim să aibă azi un ecou mai mare decît cel pe care acum zece ani l-ar fi visat în cele mai roze ale lor vise. Dar dacă s-a întîmplat ceea ce era firesc să se întîmple? Ca peste tot în Est, comunismul a atacat în România orice temei al gîndirii critice. Mai mult, chiar şi ceea ce a scăpat, în chinuri, de sub stalinism, la noi a fost sufocat de ceauşism. În '90, reperele noastre fiind firave şi