Destinul lui Mihai Sora putea da nastere unei drame intelectuale din care putini ar fi avut forta de a iesi: parasind Franta in 1948, un spatiu al normalitatii, in care reusise sa se impuna ca cercetator la CNRS si ca autor publicat de una dintre cele mai mari edituri, el ajunge intr-o Romanie bolsevizata, in care absurdul devenise norma. Multi ar fi simtit acest "naufragiu" ca pe o ratare. Nu si Mihai Sora. Ca sa incep cu ce e mai simplu, am sa povestesc doua scene la care am fost martor. Nu au nimic iesit din comun, dar spun multe prin banalitatea lor. Prima se petrecea prin mai 2006, la Teatrul National din Bucuresti. Se decernau Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania pentru anul 2005. Printre nominalizatii la premiul pentru debut ma aflam si eu, printre cei pentru premiul Opera omnia, Mihai Sora. (Nu imi scapa constructia antitetica a frazei, care este voit autoironica). Eu, cu emotiile specifice celui cu casul la gura, asteptind, mai mult sperind la un astfel de premiu, Mihai Sora de un calm imperturbabil. Cu tot tracul, nu m-am abtinut sa nu-l observ incontinuu, mai ales ca se asezase la citeva locuri de mine. Cind Nicolae Manolescu a anuntat premiul care ii revine, nonagenarul Mihai Sora nu a mai facut ocolul de rutina pina in fata scenei, ca sa urce cele 3-4-5 trepte, ci a sarit direct pe scena, cu un pas voinicesc, tineresc. Fara efort. Gestul mi-a placut mult, mi s-a parut nu doar semn al unei vitalitati demne de invidie, ci si al unei atitudini senine, relaxate, lipsite de morga. A doua scena se petrece acum vreo doi ani, in apropierea Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti. Incepea un eveniment dedicat lui Eminescu (sper sa nu ma insel, dar oricum nu are importanta), de la care eu, venit in Bucuresti cu alte treburi, reusisem sa ma sustrag indrugindu-le organizatorilor (nu le dau numele, ca sa nu isi aminteasca) vreo minciuna nevinovata: voiam, de f