Capete de rind Se facea ca mergeam pe un trotuar, care la fiecare colt al strazii se bifurca in alte doua, ce se incolaceau intre ele, alcatuind un joc de benzi intortocheate, ce se ridicau deasupra orasului. Paseam pe trotuar, eu, strajuit de o parte si de alta de doua imagini simetrice, prinse de umerii mei cu niste balamale din piele transparenta. Alcatuim o trinitate perfecta, golita insa, in parte, de continut. Pasind pe trotuar, eram constient de faptul ca doar eu existam in realitate si ca trinitatea pe care o alcatuim si care se multiplica de fiecare data cind ajungeam la intersectie nu era decit un fel de ecou al fiintei mele risipite in spatiu. Insa, in timp ce gindeam toate acestea, simteam cum imaginile ce se reflectau din mine se umpleau de carne si singe. Si toate acestea se petreceau in fractiuni de timp infime, astfel ca abia constientizam un fapt, ca el devenea comun si celorlalte „imagini-fiinte". Atunci am simtit cu adevarat ce inseamna a fi si a nu fi. Caci pe masura ce imaginile mele se umpleau de suflu, eu ma goleam de tot ce insemna puls existential. Dar aceasta doar pentru o clipa. In timp ce mergeam, totul se multiplica. Si cladirile, si strazile. Si norii, si pasarile ce se perindau pe cer. La un moment dat, am auzit un tipat si m-am oprit. Ajunsesem la capatul drumului, de aceea nici nu m-am mirat ca eram legat fedeles de un scaun, alaturi de toate imaginile mele, care erau asezate si ele pe cite un scaun similar. Alcatuim un fel de nai in crestere; eram un fel de vase comunicante, prin care fluidul vietii urca si cobora pulsind odata cu bucuria si teama ce ne invaluia trupul. Deodata s-a produs ceea ce era inevitabil. Eram constient ca imi traiam ultima clipa, pe care cautam s-o prelungesc cit mai mult cu putinta. „Va sa zica acesta-i sfirsitul definitiv", mi-am zis, cautind sa pastrez in mine ultima suflare. „De acum inainte nu voi mai ex