Eram în clasa a VIII-a cînd, după trei ani de "Enjoy the silence" şi "Personal Jesus", o colegă metallistă mi-a dat să ascult un album Metallica, cel din 1991. Mi-a spus doar atît: "E aşa de marfă de-ţi vine să-ţi tai venele!". L-am ascultat în dormitorul părinţilor mei, la o combină făcută probabil "pe vapor", căci se auzea oribil. După primele trei piese, încă eram sceptică, după următoarele trei, mi-am zis: de ce nu? Oricum mă săturasem de depechari, cu tunsorile lor regulamentare, o pletuţă "studiată", cu blugii lor impecabili, cu trandafiru-n dinţi, cu dansul lor boring, cu mişcări sacadate " dat din mîini în faţă, aplecat pe spate, dar mai ales cu superioritatea lor afişată şi cu lipsa totală de simţ al umorului. Ca să devii metallist aveai nevoie de: păr lung, ca să poţi să dai din cap pe muzică, una pereche blugi rupţi şi tociţi (nu-ţi trebuiau mai multe, căci ideea era să-i porţi pînă se jegoşesc şi se rup de tot), tricouri largi şi negre (ideal cu Metallica, dar alea erau scumpe), accesorii de tipul lanţuri şi ţinte (puteai să te lipseşti!), eventual o geantă din aia kaki, "din război", în care se ţinea masca de gaze, cu înscrisuri cu pixul sau cu carioca (pe astea ţi le făceai singur, în cinci minute), una pereche bocanci şi, desigur, atitudinea de metallist (o învăţai de la alţii). Aceasta din urmă se putea rezuma la: eşti un dur în exterior " "The Unforgiven", dar sufletul tău este unul sensibil şi iubitor de frumos, deteşti regulile sociale (însă le accepţi cumva, căci altfel ai fi punker), ai pune-o de-o revoluţie dacă ai avea cu cine " "…And Justice for All", eşti un tovarăş de nădejde pentru ceilalţi metallişti şi rockeri " "My Friend of Misery", mergi la concerte, te îmbeţi (asta după 16 ani) " "Nothing Else Matters". Analizînd toate aceste detalii, am devenit într-o noapte din depechară, metallistă. Astăzi, m-aş fi transformat probabil, la ace