Rândul trecut ajunsesem la concluzia că nu-mi lipsesc anumite calităţi evocate de Thomas Mann. Nu era chiar o concluzie. Mă întrerupeam. Continuu acum.
Mă trag de mânecă. Maestre, îmi zic, tu parcă ai uitat despre cine-i vorba. Nu pentru dumneata a făcut biata Lotte atâta drum. Mai sigur pe mine decât îmi stă în fire, după atâtea probe câte s-au adunat, pufnesc: treaba ei! Ce mare scofală? Nu cumva numai Goethe ştie că "nu se poate hălădui fără un pic de bonomie şi indulgenţă, fără să închizi un ochi şi să laşi lucrurile în voia lor"? Ba le ştie, toate astea, orice diletant. O spun, dar nu-s chiar în apele mele. Goethe şi diletantul, puşi la un loc... Orişicât! Încerc să mă ţin tare, dar... Descurajat, mai dau, fără elan, câteva pagini. Citesc: "Belferii m-au respins ca pe un cârpaci şi cârciogar..." Tresar. Am mai dat o dată peste cuvântul cârpaci. Mă supărasem eu, dar uite-l şi pe Goethe. Nici pe el nu l-au scutit!
Înviorat, sar peste patru rânduri şi, deodată, trăsnet: "Diletantismul e nobil, şi cine e distins e diletant. Şi dimpotrivă, vulgar e tot ce-i breaslă, specializare şi profesionalism".
Să facem un bilanţ. Breaslă, specializare şi profesionalism? Nici vorbă de aşa ceva. Nu mi s-au dat. Dar distins? Chestiune spinoasă: nu prea e distins să zici că eşti distins. Aşa e, dar am probe. Pe câte din volumele primite nu scrie "distinsului cărturar"? Aşa că, ce-mi mai trebuie? "Aţi bănuit vreodată că diletantismul e îndeaproape înrudit cu demonicul şi cu geniul?" Ce-i drept, n-am bănuit. Cum o scot la capăt? Trag aer în piept şi proclam: asta-i acum! Dacă am ajuns eu până aici, n-o să mă înec la mal. Demonicul şi geniul? Fac eu rost cumva.
Concluzia e una singură: sau Goethe, sau nimic!
*
Citesc că poezia se leagă de o stare anterioară scrierii şi criticii (a spiritului critic, presupun - cf. I, 651). Încercân
