Toată agitaţia asta de susţinere a lui Nicolescu de catre pesedişti nu dă bine deloc la public.

Pentru cea mai mare parte a oamenilor ea nu diferă cu nimic de susţinerea Monicăi Ridzi şi a lui Pasat de către PDL şi reaminteşte izbitor de marşul la Parchet al liderilor socialişti când a fost arestat Bivolaru. Iar protestele de stradă ale celor care au, în mod real, sentimente bune faţă preşedintele Consiliului Judeţean pot apărea ca trase la indigo după cele ale craiovenilor iubitori de Solomon.

A ajuns aproape un loc comun ca orice decizie pe care o iau organele de represiune împotriva unui personaj public să fie catalogată drept o manevră punitivă a adversarilor politici. Dacă ar fi să se ţină cont de un asemenea tip de percepţie, Parchetul în special şi justiţia în general ar trebui să se abţină de a instrumenta cazuri care au ca obiect politicienii. Deoarece nimic nu-i va putea pune la adăpost de acuzele de manipulare, care vor apărea cu promptitudine, cu sau fără motiv întemeiat.

Problema pe care o ridică cazul „Nicolescu” este de alt tip, şi ea vizează, în special, instituţia Parchetului – cu al său corolar, DNA. Este unanim acceptată ideea că faptele de corupţie sunt greu de probat, odată, iar a doua oară că ele nu implică violenţă şi pericol social de tip clasic. Ori reflexul condiţionat al oricărui procuror, moştenit de la instituţia totalitară, este acela că atunci când se abţine un minim de probe, suspectul să fie arestat. Condiţia de persoană lipsită de libertate adaugă un avantaj considerabil procurorilor, care beneficiază de presiunea psihică (de cea fizică nu cred că mai este cazul să vorbim) cea care le poate uşura considerabil munca.

Altfel se discută cu o persoană încătuşată, altfel reacţionează una care ştie că îşi va petrece noaptea în celulă. De aici solicitarea, aproape invariabilă, de reţinere pentru perioade mai scurte s