„Nader and Simin, A Separation“ nu a fost numai cel mai bun film din competiţie, dar şi unul dintre cele mai puternice din câte mi-a fost dat să văd în cei opt ani de când vin la festival. Se ştie că Berlinala este un festival militant, de stânga, unde politicile şi agenda contează mai mult decât calitatea filmelor.

Acum, cu toate frământările istorice din Orientul Mijlociu şi cu sprijinul pe care Berlinala îl acordă cineastului Jafar Panahi (invitat simbolic în juriu, dar condamnat în Iran la 6 ani de închisoare şi la 20 de inactivitate profesională pentru incitare la revoltă prin operele sale), cele mai mari şanse la Ursul de Aur, trofeul suprem, îl are „Nader and Simin, A Separation". De data asta sper din tot sufletul să se întâmple aşa, pentru că nu e numai cel mai bun film din competiţie, dar şi unul dintre cele mai puternice din câte mi-a fost dat să văd în cei opt ani de când vin la festival.

Când toţi au dreptate

Prin presă s-a rostit chiar şi cuvântul „capodoperă" şi nu e deloc o exagerare: o dramă intensă, care te ţine pe marginea scaunului şi pe care o absorbi instant, dar ale cărei grave consecinţe morale şi artistice te bântuie multă vreme după. Îţi rămâne gravată în suflet şi-n memorie. Parte fabulă morală, parte dramă judiciară, incredibila peliculă a lui Asghar Farhadi reuşeşte să fenteze cenzura şi, fără a fi evident politică, vorbeşte despre societatea iraniană aşa cum puţine filme au făcut-o până acum.

Simin vrea să plece din Iran împreună cu soţul şi cu fiica ei, dar el se răzgândeşte în ultimul moment din cauză că nu vrea să-şi abandoneze tatăl bolnav de Alzheimer. Supărată, ea părăseşte apartamentul conjugal, iar Nader e forţat să angajeze o necunoscută să aibă grijă de tatăl bolnav. După ce, într-o zi, bărbatul face o descoperire şocantă, o alungă cu brutalitate pe femeie din casă, gest care (se pare) îi provoacă a