Dintre genurile clasice ale jurnalisticii, reportajul este mai apropiat de textul literar, cu toate atuurile sale expresive, decât de stilul funcţional specific textului jurnalistic. Dar, din pricina virtuţilor sale retorice, el este şi total dependent de contextul ideologic, politic. E greu să acorzi azi credit aprioric unui jurnalist care publică reportaje pe temele consacrate ale epocii într-un ziar central care, inevitabil, reprezenta punctul de vedere oficial al Partidului Comunist. Şi totuşi, verticalitatea a fost posibilă, talentul s-a putut manifesta şi şi-a putut apăra subtil libertatea de care avea nevoie şi în condiţii aproape imposibile. Cornel Nistorescu este unul dintre cei mai buni reporteri de dinainte de 1989 ; eu aş paria că e chiar cel mai bun. Textele sale nu sunt deloc datate şi, după cum îmi rămâne să demonstrez în această prefaţă, au, recitite azi, o prospeţime pe care foarte multe cărţi de ficţiune, cu tot esopismul lor, nu o mai păstrează. Nu întâmplător, numele ziaristului a fost aşezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reuşit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum ? Aducându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei şi a utilitarismului propagandistic. Pentru a putea argumenta o astfel de afirmaţie este necesar un excurs, fatalmente lacunar, prin istoria reportajului românesc.
Reportajul la români. Ghid de utilizare Cum primii noştri gazetari, ctitori ai presei au fost scriitorii, tot ei trebuie socotiţi şi întemeietorii reportajului literar. Gheorghe Asachi, de pildă, reuşea (contra)performanţa de a tipări, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Albina românească, « reportaje » despre războiul din Portugalia fără a merge la faţa locului, doar culegându-şi datele din presa eur
