Şeful nostru avea trei defecte insuportabile: era competent, cinstit şi modest.
În atare condiţii, era normal ca directorul să intre-n panică: dacă într-o zi o să-l pună cineva în locul lui? Cum nu avea niciun pretext să-l dea afară, a recurs la un truc pe care aveam să-l tot văd repetat de atunci încolo, şi înainte, şi după Revoluţie: a desfiinţat cu totul colectivul. Nema colectiv, nema şef. Aşa am ajuns să ne căutăm de lucru prin ziare şi să ne facem lichidarea. Tipa de la Personal mi-a zis cu tristeţe: „Mi-e milă de voi, că plecaţi aşa în viaţă, cu stângul!" Atunci am avut o revelaţie şi am contrazis-o: „Ba nu, doamnă, e norocul nostru! Noi, acum, ne vaccinăm. Nimic n-o să ne mai sperie prea uşor". Şi aşa a fost! Petrecut prima dată după o viaţă de muncă, un astfel de episod te poate doborî. Am văzut asta. Dar dacă o păţeşti repede, de la-nceput, te-ntăreşti.
Un deceniu mai târziu, am avut baftă din nou: primele şi cele mai crunte dezamăgiri şi spaime de după Decembrie 1989 le-am trăit în anul imediat următor. Eram mai mult pe stradă, strigând din toate puterile. Aparent, nu ne-a folosit la nimic. La o analiză mai profundă, a fost extrem de util. Las la o parte perspectiva optimist-romantică (dacă nu ieşeam noi atunci, ar fi fost mult mai rău), iau în discuţie doar utilitatea personală: ne-am vindecat de iluzii, am înţeles cum merg lucrurile şi am devenit pregătiţi pentru orice.
După 20 de ani a venit rândul altora să fie dezamăgiţi, speriaţi şi decişi să iasă-n stradă. Cam cei care atunci avertizau „Nu ne vindem ţara!" şi cereau „Lăsaţi Guvernul să lucreze!" Ce-i drept, a lucrat... Nu c-au vândut-o, dar au dat-o pe degeaba. Ironic, nu?
Oricum, e dreptul oricui să protesteze, e un exerciţiu democratic fundamental şi este extrem de important ca experienţă de viaţă.
Rămâne doar de văzut dacă protestatarii de azi vor obţin
