Unii ar putea spune ca ne aduceti, pe noi, spectatorii din Romania, sa fim martorii unei piese de muzeu, de vreme ce Jérôme Bel vine la Bucuresti dupa 12 ani de la premiera.
Sint multe locuri in care i-a luat ani ca sa ajunga. E un spectacol dificil, iar oamenii au de multe ori probleme sa-l accepte. Iar Bucurestiul nu e deocamdata un loc activ pentru cercetarea in dans.
S-a schimbat ceva in spectacol in aceasta vreme?
Nu.
Nici macar corpurile?
Corpurile da, ele inevitabil imbatrinesc. De aceea si cifrele1 se modifica, asta e, timpul trece. Dar din punct de vedere dramaturgic nu e nici o schimbare. Totul e la fel – dar totul e din nou pus sub semnul intrebarii, se lucreaza structura dinauntru. Vorbesc din ce in ce mai putin, tehnic, cu interpretii, cred ca ei stiu acum cel mai bine ce au de facut.
Dialogul nostru se intrerupe. Catalin si Simona pregatesc materialul video si sunetul pentru The last performance (a lecture). Jérôme Bel (in engleza): Nu, nu. Sint track-urile 5 si 12. Eu o sa fiu pe scena si-o sa spun – „Catalin, te rog, track-ul 5.“; asta e un dans. Si nu atingi nimic pina cind nu-ti spun eu sa opresti. Catalin: E stop sau pauza? Bel: Cum vrei tu. Si cind opresti, dai si drumul la lumina. Si eu vorbesc din nou – bla, bla, bla – si iarasi – „Catalin, te rog, track-ul 12.“ Gata, pentru mine e bine, mai verificam sunetul miine. Si-o sa am nevoie si de o masa.
In track-ul 5, o dansatoare filiforma intr-o rochie de satin intra in scena spre un microfon; in track-ul 12, acelasi spatiu, acelasi microfon, aceeasi rochie, insa purtata de un barbat in deplinatatea masculinitatii sale.
Probabil ca ceea ce s-a schimbat cel mai mult in timp au fost reactiile publicului, ale publicurilor.
Da, reactiile s-au schimbat, dar spectacolul in sine, nu. La inceput, a fost un soc foarte violent, multa lume nu
