Mi-am luat bilet de tren Braşov-Bucureşti pentru duminică seara, ca să nu prind mărţişorul grevei CFR pe drum. Am chemat un taxi “pentru Sfîntul Ioan” şi a venit o maşină albă, cu şoferiţă. Vorbăreaţă. – Staţi de mult pe strada asta? m-a întrebat şi mi-a aruncat o privire prin oglinda retrovizoare, ca să vadă cam cîţi ani poate să însemne acest de mult. – De mult, am spus, dintotdeauna. – Şi eu am locuit pe Sfîntu’ Ioan, la numărul 11, a spus şoferiţa, dînd prioritate, în dreptul trecerii de pietoni de la parc, unei familii care ilustra perfect ghicitoarea despre om a sfinxului: aveau patru, două şi trei picioare. – Ştiţi unde vine numărul 11 ? a continuat ea, era la domnu’ Blau, dacă l-aţi cunoscut... Am simţit pe loc suflul familiar care-i leagă pe cei care au copilărit pe aceeaşi stradă, mai ales atunci cînd strada are case şi cînd casele au fiecare o viaţă şi o istorie. Nu ştiam că e numărul 11, dar îmi aminteam foarte bine de gangul unde, la un Hochparterre, îşi avea bătrînul domn Blau atelierul de curelărie. Cînd spuneai “la Blau” asta funcţiona ca un număr de casă. Era un mic meseriaş “de pe vremuri”, pe care îl apucaseră şi bunicii mei. Eram trimişi, cînd fratele meu, cînd eu, la domnul Blau, cu diverse mărunţişuri, repara orice, cu măiestrie, de la curele de genţi la rucsacuri (primele rucsacuri, variind în funcţie de vîrstă şi putere, el ni le-a făcut), de la cordoane, la cureluşe de ceas, iar preţurile erau derizorii. De multe ori, dacă socotea că reparaţia e prea măruntă, nu lua nimic, mai ales dacă ştia din ce casă vii. Pe mine mă întreba întotdeauna ce mai face domnul Doctor, adică bunicul, şi mă ruga să-i transmit salutări. – Domnu’ Blau, a continuat taximetrista, era un om foarte bun. Avea un registru unde îşi nota banii primiţi şi nouă, copiilor din curtea lui, ne dădea de multe ori bani de buzunar de la el. Se uita acolo, în registru şi ne dăde