De o vreme umbla vorba prin târg că generalul Stănculescu a dat-o pe „păcănele“.  Nu ştiam ce sunt alea, dar mi-a explicat un coleg: nişte aparate la care bagi fisa şi „păcăneşti“ în draci – pac, pac, la o manetă – sperând să nimereşti combinaţia norocoasă şi să pleci acasă cu mai mulţi bani. Sau măcar să-ţi iasă de-o friptură.

Generalul Stănculescu are experienţă în pac-pac: în decembrie ’89 a tras şi pentru a-l apăra pe Ceauşescu, şi pentru a-l trimite pe lumea cealaltă. La Timişoara a dat niscaiva comenzi întru reprimarea manifestanţilor (nu întâmplător a primit condamnări grele în anii din urmă). Pe 22 decembrie, deşi îşi pusese strategic piciorul în ghips, a fost numit ministru al Apărării de către tovarăşul Ceauşescu, pe care un pic mai târziu l-a condus la elicopterul spre nicăieri. Trei zile după aceea, generalul a urcat într-un alt elicopter, ca să-l lichideze pe „ăl bătrân” într-o cazarmă din Târgovişte. Pac-pac, l-a executat. Pac-pac, caz rezolvat.

Apoi a fost ministru şi om de afaceri. A jonglat cu armament, şi a făcut-o pe picior mare. Era jucător greu, cum se zice. Să tragă şi el ceva foloase pentru pac-pac-ul din ’89!

Acum, la 81 de ani, mai trage doar la manetă. E prea bolnav ca să stea în puşcărie, de aceea se drege într-un loc liniştit şi cu multă verdeaţă, ideal pentru recreere: cazinoul. Medicii spun că, la bolile care i-au fost depistate pentru a fi eliberat, ar trebui să evite emoţiile de genul „Vine popa de roşu? Nu vine!“, „Pică dama de cupă? Nu pică!“. Nu de alta, dar îi plesneşte vreo arteră şi rămânem fără general. Cine-o să ne mai povestească nouă cum au fost făcute jocurile atunci, în decembrie ’89? Cine a sunat la ruşi şi pe cine au sunat ruşii... Ce-au vorbit şi cum s-a ajuns la soluţia lichidării... Încă mai tragem nădejde că generalul Revoluţiei cu picioru-n ghips nu ne va părăsi înainte de a