Din ceea ce s-a întâmplat duminică la Priştina, ceva îmi sună cunoscut, „deja vu”. Parcă aşa ceva s-a mai întâmplat în istoria recentă din care, ca şi din istorie în general, nimeni nu învaţă nimic.
Ultima dată când s-a întâmplat a fost pe undeva pe la Viena. Şi atunci, marile puteri au trasat cu creionul chimic noi graniţe, mai „eficiente” şi mai „corecte” pentru cei care trăiau între ele.
Festivităţile de la Priştina sunt punctul culminant - dar nu epilogul - cronicii care se scrie de la începutul anilor '90. De când Iugoslavia a devenit o ţintă pentru forţele revizioniste din Europa. Procesul dezmembrării acestui stat s-a produs la presiunea cancelariilor marilor puteri şi nu regimul comunist, devenit intolerabil, a fost cauza, ci demersurile de reîmpărţire a sferelor de influenţă şi a pieţelor.
Ca într-o piesă proastă, rolurile au fost distribuite de la bun început şi aşa au rămas pe tot parcursul piesei: sârbii - cei răi, iar ceilalţi - cei buni. Abuzurile şi crimele care s-au produs pe acest fond n-au avut o altă culoare decât cea dată de sentimentele impinse la extrem. Atent manipulată, opiniei publice interna- ţionale i-au fost servite argumente în tonul demonstraţiei. Cuvântul de ordine pare să fi fost că „pericolul sârbesc” trebuie anulat o dată pentru totdeauna. De aici războiul - pornit în fond de la agresiunea slovacilor şi croaţilor împotriva garnizoanelor asediate ale armatei federale, de aici purificările etnice - operate pe rând de părţi. Condiţiile inacceptabile ale „păcii” de la Rambouillet au fost detonatorul primei agresiuni neprovocate din partea NATO împotriva unui stat suveran. Kosovo nu e altceva decât principiul faptului împlinit, care permite permanentizarea unor baze militare străine în interiorul frontierelor unui stat care nu le-a dorit.
Foştii „luptători” ai gherilei albaneze - cu nimic mai buni decât cei ai ghe