Ca să poţi să-i faci faţă, trebuie să înfrunţi realitatea cu toate armele de care dispui. Oamenii şi-au dat seama demult de asta, aşa încât acea „critică a realităţii” cum este considerată caricatura a apărut devreme, unii identificând-o chiar cu desenele rupestre, reprezentând şi ele o stilizare a unor aspecte de viaţă. Totuşi, adevăratele caricaturi, în sensul dat de noi azi termenului (un desen ce reprezintă o persoană sau o situaţie prin exagerarea intenţionată a unor trăsături, de obicei negative, având scopuri satirice sau umoristice) au venit pe lume mult mai târziu, fiind o „invenţie” a omului modern.
Caricaturile au avut încă de la apariţia lor o accentuată dimensiune politică, iar evoluţia lor s-a legat strâns de evenimentele sociale şi politice pe care le-a traversat omenirea modernă. Dacă cineva s-ar uita acum, retroactiv, la caricaturile lumii, ar avea în faţa ochilor o uriaşă retrospectivă, o oglindă satirică a celor prin care diverse societăţi au trecut de-a lungul timpului.
România n-a făcut nici ea excepţie. Stilistic, caricaturile româneşti au fost influenţate de şcoala franceză, al cărei strălucit reprezentant, Daumier, s-a remarcat în perioada interbelică. Litogravurile lui satirice erau arhicunoscute la jumătatea secolului XIX, uneori reproduse în ziarele româneşti ale vremii, cu comentariile aferente. Nu mai puţin, primii caricaturişti români s-au afirmat şi ei în această perioadă, punând bazele tradiţiei umorului românesc. C. Jiquidi, A. Murnu, Iosif Iser, Francisc Sirato, Nicolae Tonitza, Camil Ressu.
„Toată caricatura interbelică are ca subiect bătăile de la alegeri, cu ingerinţele, cu schimbările de guvern, cu trădările, cu insultele, ceva de neimaginat”, spunea Amelia Pavel într-un interviu. Ceea ce duce cu gândul la oarecari similarităţi cu epoca pe care noi o traversăm azi. Şi care dă materie primă bogată caricaturişti