Dragă Osip, Nastasia Filippovna nu adormise de mult timp. Nu putea să fi dispărut de prea mult timp. Întrebarea pe care mi-o pun, și pe care ți-o trimit și ție, oriunde te-ai afla, este dacă agitația ce pusese stăpînire pe Mîșkin în acea zi teribilă se datora unei presimțiri, iar dacă presimțirea este aceea a morții Nastasiei… Nu cumva starea aceea febrilă, agitația lui, semne ce anunțau întotdeauna o criză, se datorau intuiției că în spațiul sufocant al romanului apăruse un nou personaj? O prezență mai mult simțită, un strigoi, ființă care aparține întotdeauna atît lumii sensibile, cît și spațiului morții? Strigoiul înspăimîntă pentru că în apariția sa se întîlnesc simultan două calități care nu pot coexista în regimul normalului: prezența și absența. Atîta timp cît carcasa Nastasiei Filippovna nu este zărită, ea e prezentă. Vorba poetului (vorba ta): „În hora umbrelor dansînde-n suave lunci/ Cu-n nume cîntător pătruns-am,/ Dar totul a pierit – și doar un son atunci/ În negura memoriei mi-ajuns-a“. De fapt, întotdeauna cînd apare, Nastasia are ceva din mînia unui strigoi chemat să îndrepte, cu violența îndepărtată a tărîmului de dincolo, ceea ce Soarta pune pe făgaș. Ea vine cu sabia în mînă, ființă eterică, un Poltergeist crud, și pune în mișcare mecanismul romanului. Fără ea, roțile acestui mecanism se rotesc din ce în ce mai încet, pînă la imobilitatea și (de ce nu?) totala plictiseală a discursului gol. În lipsa Nastasiei, angelicul Mîșkin și demonicul Rogojin devin personaje lipsite de autor, sînt găini decapitate alergînd bezmetice în jurul ogrăzii, sub privirile amuzate ale unor stăpîni înfometați. Dar să intrăm alături de ei în camera întunecată (ca, de altfel, toată casa lui Rogojin – ar fi interesant un studiu care să urmărească în detaliu arhitectura acestei case-cavou), unde știm cu toții ce vom găsi. Dostoievski amînă însă revelația, deși stă aici