Închipuiţii au scos colecţia de primăvară. Primul semn, acum cîteva zile la stop, cînd în faţa mea a oprit o Dacie nouă, din acelea cu motor franţuzesc. Pe uşa de la portbagaj, peste sigla firmei din Piteşti, proprietarul montase o alta, solidă şi metalică: Renault. Sigur, Dacia e acum proprietatea firmei franceze. Teoretic, omul mergea cu unul dintre produsele Renault. Practic însă, maşina care avea dreptul să poarte acest nume începea de la cîteva mii de dolari mai încolo. Soluţia bunului-simţ (într-o lume normală) era să mai aştepte şi să mai strîngă bani. Asta e însă pentru proşti, şi-a spus, probabil, cetăţeanul fericit să-şi cumpere separat sigla mult-iubită dintr-un magazin de piese auto. Nimeni nu-l contrazice, mai ales că oferta din domeniul siglelor de maşini o depăşeşte simţitor pe cea de maşini propriu-zise. La ea se asortează capacele de la roţi, furate probabil de la maşina originală şi cumpărate din talciocul căruia poliţia îi tot vine de hac o dată la cîteva luni. Geamurile negre sînt de asemenea absolut necesare pentru apărarea de atentate, ca şi de blitz-urile fotografilor care, se ştie, violează cu sălbăticie intimitatea proprietarilor de Dacii. Din aceste motive n-am reuşit să-i văd faţa omului. Putem însă începe chiar şi în aceste condiţii un mic portret robot, în speranţa că, într-o zi, poliţia îl va prinde şi ni-l va preda spre deplina lămurire asupra cazului. Aşadar, prima trăsătură de caracter e evidentă: şoferul nostru îşi doreşte mai mult decît îşi poate permite. Tot el crede că restul lumii îl va crede şi îl va invidia nu pentru ceea ce are, ci pentru ceea ce spune că are. Practic, el ne propune să acceptăm simultan două idei: aparenţele înşeală şi aceleaşi aparenţe au dreptate. Prea complicat, veţi spune, pentru un biet Mitică, snob de cartier, care şi-a luat maşina din nenumărate şmecherii şi care ţine să ne arate, încă o dată, că