Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem, in care deriziunea capata fatete aproape stridente in simplitatea lor: titlul marcheaza intotdeauna un contrast cu banalitatea cultivata, in forme cat mai austere, in poemele propriu-zise. „Bai, dar tu de ce nu scrii despre Acosmei in Ziarul de Iasi?", m-a intrebat odata, din senin, poetul Emil Brumaru. „Despre Costica?", am vrut eu sa spun si cred ca am si spus. Am mai scris cate ceva in aceasta pagina despre poetul Constantin Acosmei, dar, e drept, mai putin aplicat; am povestit, acum cativa ani, un drum pe care l-am facut impreuna cu el pana la Savarsin. As mai avea si alte intamplari memorabile de relatat, pentru ca omul imi place la fel de mult pe cat ma convinge poezia sa. Nu e nici o disonanta intre ce scrie si cum traieste; nu sunt sigur ca asta e o lauda. Oricum, am stat cu multi ani in urma, vreme de 3 zile si trei nopti impreuna cu poetul Constantin Acosmei si, sorbind cu mult calm din diverse licori, dormind cat era strict necesar, am ras fara oprire citind cu glas tare din Peripetiile bravului soldat Svejk. Eu citeam o pagina, faceam o pauza cu sens, Costica relua ultima propozitie, radea si spunea doar atat: „Iti dai seama?" Fireste ca-mi dadeam seama; nu mi-am dat seama cum s-au scurs cele trei zile si trei nopti, dar de atunci pot spune ca am redescoperit marele roman al lui Hašek. Ei bine, ceva din atitudinea vesela, de curiozitate grava fata de ceea ce i se intampla, a „idiotului" soldat din primul razboi mondial are si omul din poezia lui Constantin Acosmei. De cate ori autorul isi citeste textele in public, se rade. Cu toate acestea, poezia sa doar amuzanta nu este. Cand a debutat, in 1995 (la un an dupa Ieudul fara iesire si dupa Arta Popescu!), cu volumul Jucaria mortului, Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni tarziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limp