Cele două situaţii descrise de Heidegger în Construire, locuire, gîndire pot fi ambele departe de a ne sugera o aşezare definitivă. Colonia presupune o aşezare secundă în raport cu un "acasă" preexistent, lăsat undeva în urmă atunci cînd este decisă strămutarea şi colonizarea unui teritoriu încă potenţial periculos, slab populat sau populat de Ceilalţi (inamici şi/sau barbari). Tabăra presupune un aspect temporar, este decizia unui grup aflat în migraţie de a se aşeza pentru o vreme într-un loc prietenos şi de a se folosi temporar de ceea ce îi este oferit acolo, pe loc, de către loc. Atît pentru colon, cît şi pentru migrator, acel Raum poate sugera o doză de instabilitate, de difuzie a atributelor sale în teritoriu. Pentru primul, "acasă" este altundeva, departe probabil, şi va rămîne totdeauna (cel puţin în memorie, dacă nu chiar în sensul propriu) centrul lumii sale. Noul său domiciliu va fi de fapt un dipol: locul fizic al aşezării sale prezente şi memoria - tutelatoare - a celei originare: "Între metropolis sau oraşul-mamă şi noua fundaţie, oraşul exista ca o corabie" (Kagis McEwen, 1997, 80). Autoarea citată insistă chiar asupra faptului că grecii erau navigatori înainte de a fi fondatori de cetăţi; aşadar, noua cetate fundată era de fapt finalul, sau staţia intermediară, pe un drum al migraţiei. Colonul va boteza spaţiul defrişat cu nume "de acasă" (vezi ca exemplu toponimele care fac din Statele Unite un fals - pentru că exclusiv toponimic - ciob holografic al fostelor domicilii din care au "roit" coloniştii spre Lumea Nouă; sau, mai aproape de casă, cele ale Dobrogei colonizate cu români transilvăneni). El va păstra (cel puţin în generaţia sa) nostalgia acelui topos originar. El va situa "acasa" pierdută într-o competiţie cu nou asumata vatră din care aceasta din urmă va cîştiga rareori. Ordonarea, rînduirea despre care vorbeşte Heidegger va fi de a