Am scris acest text pe 12 februarie 2012. În momentul acela, îmi exprimam regretul faţă de o laşitate a istoriei mele: am ales licenţa în faţa concertului Roger Waters de la Budapesta. Viaţa mi-a întins o mână anul acesta. L-a adus pe Roger aici. Pe 28 august, laşitatea mea închide un capitol.
Dansând javaneza pe uliţă
E 1962. Sunt păpuşa din mâinile mamei mele de opt ani, care se joacă pe uliţele pline de noroi ale unei toamne tarkovskiene din judeţul Iaşi. Serge Gainsbourg compune „La Javanaise”. Muza? Superba Juliette Greco. Ascult la radio, mă uit la televizor. Gainsbourg e încă o figură neplăcută, o figură sănătoasă. Serge în perioada de tinereţe nu mă atrage defel. Sunt păpuşa uitată pe uliţa satului. Apa murdară de noroi vibrează fin în faţa acordurilor line ale tânărului francez.
1988. Sunt planul părinţilor mei. Sunt embrionul ce creşte în burta mamei, aşteptând momentul februarie 1989. E mai, un spermatozoid întâlneşte un ovul, iar atunci apar eu. Încet, Gainsbourg dispare. Cântă „La Javanaise” transpirând, dar fumând cu exactitate o ţigară „Gitanes”. Vechile obiceiuri nu se uită. Trei, patru, chiar cinci pachete pe zi sunt aruncate pe apa sâmbetei, fumul gudronat îi atacă plămânii deja pulbere. În timpul ăsta eu mă dezvolt liniştit. Plâng, acolo în interiorul mamei, emoţionat de geniul unui artist care se stinge. Vocea abia îl mai ţine, acordurile nu mai sunt la fel ca altă dată. Totul devine un monolog trist, al unui slujitor al poeziei.
1989. Sunt ţipătul ce o trezeşte dimineaţa pe mama disperată. Sunt coada de noapte la care stă tata ca să prindă lapte praf. Sunt jumătatea de portocală împărţită cu sora mea. A mai trecut un an peste Serge. Dacă aş fi fost în public la emisiunea „Victoires de la musique” aş fi plâns în timp ce râdeam în hohote. Serge se apropia de moarte, eu mă apropiam de cuvinte. În acest
