Mult aşteptatele verdicte în dosarele de corupţie ale unor actuali sau foşti demnitari întârzie să apară, chiar şi la cinci-şase ani de la trimiterea în judecată. Dacă împricinaţii refuză să comenteze pe marginea proceselor pe care le au, o analiză a parcursului dosarelor în instanţă conturează cele mai frecvente strategii folosite pentru tergiversare. Strategii recunoscute şi de judecători.

În instanţă, baronii Gorjului, Ionel Manţog şi Nicolae Mischie, au reuşit să câştige timp invocând excepţia de neconstituţionalitate - primul, dar şi amânând plata unui onorariu şi beneficiind de pe urma absenţei unor martori - al doilea. Însă instrumentarea marilor dosare de corupţie ne mai arată ceva: folosirea cu mult spor a Parlamentului şi Curţii Constituţionale în beneficiul acuzaţilor şi intervalele mari dintre termenele de judecată. Chiar şi aşa, unora încă li se pare că merg prea des la tribunal.

„Lucrez cam jumătate de normă aici, la Înalta Curte. Probabil că înainte de alegeri trebuie accelerate termenele. Consider că e o hărţuire politică", se plângea, acum câteva zile, fostul premier Adrian Năstase, prezent în instanţă pentru unul din cele trei dosare ale sale. Stabilirea unor termene dese şi judecarea mai rapidă a proceselor, atât de deranjante pentru politicienii trimişi în judecată, ar reprezenta însă o noutate în peisajul românesc. Ani la rând, procesele de corupţie au trenat în instanţe, eventual până aproape de împlinirea termenelor de prescripţie. Multe dosare au ajuns să aibă o vechime de 5-6 ani, cu zeci de termene din care mai mult de jumătate au reprezentat amânări. Printre motivele invocate cel mai des: lipsa apărătorilor (chiar şi la 2-3 ani de la începerea procesului) şi numărul mare al probelor care trebuie studiate. Cel mai „puternic" motiv de amânare poate fi găsit în procesul lui Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, de la Curtea de