Ne place sa credem ca mersul civilizatiei este de neoprit. Ca mereu vom gasi in noi puterea, iar in instrumentele noastre mijloacele de a depasi sfidarile pe care ni le arunca natura starnita, jocul intamplarii, adesea propriile noastre greseli. Uitam usor ca specia umana a trecut pe langa pericole ce i-au amenintat insasi existenta. Chiar iesind la liman, cu pretul unor pierderi uluitoare, ne este greu sa intelegem ce ni s-a intamplat in incercarea despre care voi vorbi mai departe. Printre ipoteze si aproximari, stiinta inca mai cauta explicatii pentru ceea ce n-a fost nici atunci si nici pana astazi multumitor explicat.
Ciuma neagra a Evului Mediu a erupt in Europa la 1347. A fost cea mai teribila epidemie suferita de omenire de-a lungul intregii sale istorii. Din numarul de 75 de milioane de victime, cat se estimeaza ca ar fi produs in total, 50 de milioane de morti reprezinta pierderea continentului european. Intr-o lume infinit mai putin populata decat cea in care traim, cifra asta reprezinta, procentual, o treime din locuitorii de atunci ai Europei. Nu e vorba doar de cei din "prima serie", despre care scrie Boccaccio in Decameronul sau (aparut la 1353). Boala a lovit repetat, la fiecare generatie, facandu-si aparitia de peste o suta de ori in diferite puncte ale continentului. Orasele italiene, dar si Londra, Sevilia, Viena, Marsilia, Moscova au cazut pe rand prada ciumei, unele chiar de mai multe ori pe parcursul anilor 1600-1700. Abia in secolul al XIX-lea Europa a putut rasufla usurata, cu sentimentul ca molima a disparut de pe teritoriul ei. Dupa unii, insa, morbul e doar adormit, incat n-ar fi exclus sa se reactiveze candva, intr-un viitor oarecare.
I s-a spus Moartea Neagra, pentru ca in stadiul sau ultim umplea pielea suferinzilor de galme negre, rezultat al hemoragiilor subcutanate generatoare de cangrena. Dar si pentru perspecti