„Managementul cunoaşterii“ sună preţios, dar nu trimite cu gândul numai la învăţământ, ci deopotrivă la economie, la politică sau la cultură, la traiul zilnic al fiecăruia dintre noi. „Nu poţi perfecţiona nimic, se ştie, dacă nu înveţi cum s-o faci“. Dacă nu înveţi de la alţii, din cărţi, dar mai ales – spun cercetătorii azi – de la tine însuţi şi de la ai tăi. Pentru că mulţi dintre profesioniştii oricărui domeniu habar n-au câte cunoştinţe şi deprinderi practice utile au acumulat în timp şi cât de valoroasă poate fi experienţa lor pentru ceilalţi, ori, dacă au habar, fie vor să-şi păstreze avantajul cunoaşterii în competiţia personală cu semenii, fie sunt sceptici cu privire la receptivitatea, înţelegerea, sau creativitatea celor care ar avea căderea să pună în practică o experienţă bună. Pe lângă cunoaşterea explicită (cunoştinţe prezentate în cărţi, în expuneri, în felurite materiale de specialitate), mult prea neglijata cunoaştere tacită intră acum, cu tam-tam, în preocupările experţilor. La întrebarea „Ce-am putea face împotriva extremismului şi populismului?“, pusă cu aplomb de moderator, un radioascultător opina că „e necesară informaţia“. Început bun. Paranteză: ca să devină cunoaştere utilă, însă, informaţia trebuie, eventual, să intre din tacit în explicit şi, obligatoriu, să se valideze în acţiune. Cineva, un om de radio de mare calibru, a simţit nevoia străbaterii unui astfel de drum şi a înfiinţat Publicitate , pentru început, un club al cunoaşterii reciproce şi al împărtăşirii experienţelor utile. Paranteză: fără încredere reciprocă şi deschidere sufletească, oamenii nu-şi pot arăta cunoaşterea şi nici nu acceptă cu uşurinţă ideile altcuiva. Apare un fenomen de respingere comparabil cu cel din transplanturile de organe. Fără să ştie, membrii noului club au păşit pe urmele unor înaintaşi celebri. În 1727, Benjamin Franklin iniţia Clubul