În septembrie, Bogdan Georgescu şi Irina Gâdiuţă (Ofensiva Generozităţii), Tania Cucoreanu şi Andrei Ioniţă (Veioza Arte) s-au pornit cu trenul spre o comună cu un pic peste 3.000 de locuitori din judeţul Bistriţa-Năsăud: comuna Şanţ din Munţii Rodnei (da, numele i se trage de la un şanţ de apărare). Acolo identifica Dimitrie Gusti, în 1935, o fascinantă trupă de teatru rural, animată de un sătean, Constantin Iugan, o tradiţie care există şi astăzi şi pe care Bogdan Georgescu şi ceilalţi membri ai echipei îşi doreau s-o documenteze ca fiind cea mai veche formă de teatru comunitar din România. Membrii actuali ai trupei, care alcătuiesc distribuţia spectacolului Fermierii, sînt Cristina Iugan, Alexandru Danci, Oltiţa Dănilă, Iacob Acu, Sofia Ciuciuleac, Reghina Olari şi Daniela Domide – şi toţi sînt pensionari; deşi şi-ar dori să transmită mai departe tradiţia pe care o practică, nu prea au cui, în noua economie capitalistă a patronilor, în care tinerii nu mai au timp să se „joace“. Crearea unui spectacol (în vocabularul actual, ar fi mai degrabă vorba despre un performance) nu cere mult timp, însă presupune un antrenament de ani de zile – pentru că, în afara liniilor generale ale poveştii şi a situaţiilor dramatice principale, totul este improvizat şi adaptat de la o reprezentaţie la alta. Nu există un text, ci doar un scenariu lax, nu există un regizor – modul de organizare a grupului e non-ierarhic şi non-auctorial. Seamănă, altfel spus, cu modul istoric de funcţionare a commediei dell’arte şi are o similară funcţie socială, de comentariu satiric asupra moravurilor locale: spectacolele Teatrului Nescris din comuna Şanţ vorbesc despre situaţii familiare membrilor comunităţii, cum sînt, înFermierii, finanţările UE pentru micro-ferme, care duc la inventarea de strategii întreprinzătoare (cum ar fi să declari că ai o sută de oi cînd de fapt ai zece, umblînd apoi d