O dezbatere interesanta a pus recent faţă în faţă, în spaţiul public, două modele diferite de producere a cunoaşterii. Într-un articol care avertiza asupra derapajului contemporan al colectivismului în cercetare, manifestat în articolele cu zeci (sau sute) de autori, Andrei Pleşu echivala universalizarea unui model de producere a cunoaşterii care susţine pre-eminenţa echipei în faţa individului cu „moartea entropică a inteligenţei.”
O dezbatere interesanta si – cred- foarte benefică a pus recent faţă în faţă, în spaţiul public, două modele diferite de producere a cunoaşterii. Să le spunem, provizoriu, modelul gânditorului solitar şi modelul echipei/proiectului de cercetare. Într-un articol care avertiza asupra derapajului contemporan al colectivismului în cercetare, manifestat în articolele cu zeci (sau sute) de autori, Andrei Pleşu echivala universalizarea unui model de producere a cunoaşterii care susţine pre-eminenţa echipei în faţa individului cu „moartea entropică a inteligenţei.” Colectivismul omoară idea – sau nici n-o lasă să se nască pentru că, spune Andrei Pleşu, “nici în ştiinţele exacte, nici în cele ale spiritului, marile idei nu coboară, ca Duhul Sfînt, asupra unui colectiv «apostolic», ci se nasc în mintea unui om. A unui singur om.“ [1] Evident, Andrei Pleşu nu exclude colaborarea sau munca în echipă, atât în ştiinţe (unde acestea reprezintă o necesitate) cât şi în umanioare (unde enciclopediile, dicţionarele, operele de referinţă nu s-ar putea naşte altminteri). Însă ne atrage atenţia asupra riscurilor de a pune semnul egalităţii între colaborare şi colectivism, între necesitatea muncii în echipă şi aşteptările nerealiste ca efortul colectiv însuşi să producă cunoaştere.
Articolul lui Andrei Pleşu a primit două rânduri de răspunsuri. Primul vine din ştiinţele tari (să spunem: răspunsul cercetătorilor) şi susţine, pur şi simplu, că modelul