Biografia prozatorului, dramaturgului, eseistului, epistolierului si memorialistului Petru Dumitriu (n. 1924 - m. 2002) începe să capete contur, mai ales pentru publicul românesc, odată cu apariţia cărţilor datorate lui Eugen Simion1, George Pruteanu2 si Pavel Ţugui3 care surprind cu inteligenţă si acuitate itinerariul unui scriitor român aflat în exil de mai bine de o jumătate de secol.
Cărţile sale, unele dintre ele adevărate capodopere, precum Cronică de familie, au fost interzise, epurate din biblioteci sau, în unele cazuri, distruse prin ardere. Numele său a fost trecut la index, ocolit cu maximă atenţie de toţi istoricii si criticii literari, iar biografia, deloc lineară sau comună, a continuat să fie amendată prin tot felul de atacuri josnice, denunţări si calomnii comandate de forurile politice si culturale de la Bucureşti.
Revelatoare prin conţinut si, desigur, prin informaţiile pe care le conţine este si epistola, inedită până acum, trimisă lui Pavel Ţugui4, în care se destăinuie fără ezitări, demonstrând, cu argumente absolut credibile, jocurile de culise orchestrate de Mihai Beniuc, personaj malefic al vieţii literare si culturale din acea vreme.
Un articol publicat de criticul literar Mihai Gafiţa privitor la opera sa îl determină să se adreseze celor mai însemnate instituţii culturale ale ţării, precum si organelor de partid si propagandă, semnalând campania denigratoare care îl vizează.
În aceste împrejurări, nefavorabile activităţii literare, creaţiei, în special, se decide să părăsească România în februarie 1960, obţinând, cu oarecare dificultate, cetăţenia germană.
Exilarea lui Petru Dumitriu a constituit o uriasă pierdere pentru literatura si cultura română, iar recuperarea operei si a biografiei, acum, se face lent si cu intermitenţe.
[Bucureşti], 26 iulie 19
