Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese (la incredibil de fireasca vîrstă de 70 ani, după o viaţă de boală gravă) de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora. Trebuie să vrei, încă o dată, în confesiuni sau portrete la fel ca în poezie, să sari „prăpastia între expresie şi adevărul vieţii“, ca să fii propria poezie, propriul limbaj dus pînă la ultimele lui consecinţe. Căci, nu-i aşa, şi acest volum omagial (care nu este pe de-a-ntregul al Angelei Marinescu) este ultimul, aşa cum fiecare carte a sa a fost ultima cu putinţă. Şi, într-un fel, Angela Marinescu 70 nici nu poate fi decît ultimul volum de autoexpunere explicită, căci dacă distanţa între poezie şi viaţă este anulată voit, cea între poezie şi „poetică“ nici n-ar trebui să existe.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăŞi, totuşi, am citit volumul dedicat Angelei Marinescu cum citeşti confesiunea unui sinucigaş. Liminală, necomplezentă, violentă (cu sine şi aproape cu tot ce mişcă în lumea literară) şi iar autodistructivă, căci A.M. nici nu poate scrie altfel şi nici nu accepta să se scrie altfel despre ea însăşi. Dacă aţi vrut clarificări despre „ieşirile“ publice din ultimii ani ale „decisivei poete“, cum o numeşte Radu Cosaşu, acum le veţi avea pe toate la un loc, reluate, dar din nou justificate printr-o intimă coerenţă cu propria fiinţă intens mistică. Nu demult, cînd Angela Marinescu s-a declarat în public a fi o poetă comunistă, vorba a iscat un adevărat scandal. Cine citeşte fragmentul din Jurnal scris în partea a
