Astăzi, într-o conferinţă de presă, guvernatorul BNR va analiza raportul trimestrial asupra inflaţiei. După ce marţi, în Consiliul de Administraţie, a fost operată o nouă scădere a dobânzii de politică monetară, de la 4,25 la 4 la sută. Cele două momente fiind în strânsă legătură.
Potrivit comunicatului BNR, reducerea dobânzii-cheie a fost posibilă tocmai fiindcă „datele macroeconomice relevă accelerarea dezinflaţiei datorită scăderii semnificative a preţurilor mărfurilor alimentare ca efect al recoltei agricole bune, al reducerii cotei TVA la pâine şi unele produse de panificaţie şi al disipării efectului de bază negativ din anul 2012”. Pentru că, sub influenţa factorilor menţionaţi, „rata anuală a inflaţiei a coborât la nivelul de 1,88 la sută în luna septembrie 2013 faţă de 3,67 la sută în luna precedentă”.
Fiecare scădere a dobânzii-cheie, în aceşti ani de criză, a avut la bază mai mulţi factori. Dar, în toate împrejurările, un factor de prim-ordin a fost semnalul că inflaţia nu se înfoaie. Dovadă că, atunci când a început criza, în 2009, BNR nu s-a grăbit să scadă dobânda de politică monetară. Exista deja, în acest sens, o bună experienţă. Nouă ani de creştere economică necontenită au fost pentru România o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, am mizat pe o inflaţie calmă. Criza încearcă acum să vânture tocmai acest valoros capital. Era însă cert un lucru: cu o politică monetară prudentă, care să asigure un nivel optim al dobânzilor bancare şi stabilitatea leului, deficitul bugetar a putut să fie ţinut în frâu ani la rând. Până în 2008, când logica electorală a învins logica economică şi deficitul bugetar a ieşit din tipare. *
Nu mai era niciun dubiu: în cazul în care s-ar fi impus un scenariu pesimist, pentru că dezinflaţia ar fi intrat într-o zonă de pericol major, Banca Naţională ar fi refuzat să mimeze stabilitatea