Între multele poezioare pe care le citesc fetiţei mele, este şi aceea care începe cu „degetul mare pleacă la plimbare” şi se termină cu „degetul mic nu face nimic fiindcă e pitic”. Acest lucru este valabil şi în materie de macroeconomie: deficitul mic nu rezolvă nimic, tocmai pentru că e mic.
Să trecem la lucruri serioase. Sigur că efortul de a reduce deficitul bugetar este lăudabil. Un calcul simplu arată că, la un deficit de 1,9% pe cash (2,4% pe metodologia europeană care include angajamentele), vorbim despre un efort de ajustare bugetară de aproape 4 miliarde de euro faţă de 2011, mai mare decât toată ajustarea cumulată din ultimii trei ani. Dacă eliminăm cheltuielile cu dobânzile la datoria publică, practic putem spune că ţintim un deficit zero. Având în vedere deficitul bugetelor locale, precum şi deficitul bugetului de asigurări sociale, practic ţintim un excedent primar spre 5% din PIB. Ceea ce este nerealist.
Un deficit foarte mic nu este bun dacă se realizează la un nivel scăzut al ocupării (opusul ocupării depline) forţei de muncă. În România, rata ocupării este de 58% din populaţia activă. Deci 42% din forţa de muncă activă nu este folosită în economia fiscalizată.
Un deficit foarte mic nu este bun dacă se realizează pe fondul neutilizării resurselor interne şi externe. Creditarea este practic îngheţată. Mai avem în prezent de absorbit 96% din fondurile structurale europene. La sfârşitul anului viitor, în cel mai optimist scenariu, vom mai avea de absorbit 80% din fondurile europene. Investiţiile străine sunt de patru ori mai mici decât în urmă cu patru ani. Avansul producţiei s-a realizat în 2011 doar prin variaţia stocurilor şi nu sunt premise să se întâmple altfel în 2012.
Un deficit foarte mic nu este bun dacă se realizează doar prin tăierea cheltuielilor, fără a se folosi suficient pârghia de creştere a veniturilor. Noi ne pr
