O fericire la televizor, povestită de un prieten. Se afla într-un restaurant turcesc, televizorul din restaurant era pe un canal turcesc, la televizor era un film de capă şi spadă - turcesc. În film se întîmplau lucrurile obişnuite, dar pe invers: cruciaţii - o hoardă fără nici un Dumnezeu şi fără nici o preocupare mai presus de tortură şi viol - răpeau o frumoasă cadînă; şi-atunci apărea un frumos fiu de vizir (sau poate că era doar un simplu ienicer - amicul meu n-a putut să-mi spună); şi ce-i mai mătrăşea el pe nemernicii de ghiauri, ce-i mai străpungea cu săgeţile sale, ce-i mai hăcuia cu iataganul său, ce-i mai năucea cu buzduganul - spre satisfacţia amicului meu, care, fără să ştie, îşi dorise de mult o poveste cu "ghiauri" şi "păgîni", cu regulile întoarse pe dos... * Mi se pare că prezenţa lui Robert Downey Jr. în Ally McBeal este, într-un fel greu de definit, o încălcare a regulilor serialului. Nu pentru că nu şi-ar face bine rolul - dimpotrivă, este de departe cel mai bun actor din echipă - , ci pentru că este prea greu. Aduce prea multă substanţă în lumea aceea stilizată, plutitoare. Ceilalţi actori par să se fi născut în serial, par să fi făcut parte din fantezie dintotdeauna. El vine din lumea noastră, cu nişte semne de uzură - o asprime la colţurile gurii, o oboseală în jurul ochilor, o anumită gravitate. Oricîte mutre simpatice ar face, oricîte ticuri à la Ally ar arunca în joc, nu se integrează perfect (sau nu încă). De cînd joacă Downey, mă uit din nou la Ally McBeal; mă uit pentru el, deşi cred că prezenţa lui este prea interesantă pentru binele serialului, ameninţă farmecul acela fragil... * Printre anomaliile mele preferate se numără reportajele de la OTV: dacă toate celelalte posturi îşi montează ştirile după regula: "Să fim cît mai rapizi, pentru că oamenii se plictisesc repede", OTV aplică regula: "S-o lăbărţăm cît se poate, pentru că zi